Pacea care întrece chiar și durerea pierderii

Mă numesc Claudia Ioja, am 38 de ani, sunt căsătorită cu Iulian și împreună avem două fetițe: Seraia (6 ani) și Elisea (nou născută). Lucrez ca educatoare la o grădiniță din Arad și îmi place foarte mult ceea ce fac.

Am început să Îl cunosc pe Dumnezeu la vârsta de 12 ani, prin evanghelizările pentru copii organizate de AMEC. M-am botezat la 18 ani în Biserica Penticostală din Călan și m-am înscris la Facultatea de Teologie
Baptistă și Asistență Socială
din București. Dumnezeu m-a copleșit într-un mod minunat prin grija și protecția Lui de-a lungul anilor și am experimentat dragostea Lui într-un mod minunat, iar credința mea a fost întărită și m-a ajutat să fac față provocărilor și încercărilor de mai târziu.

Despre una dintre aceste încercări dureroase aș vrea să vorbesc, și anume pierderea bebelușului nostru, Benaia, un copil pentru care ne-am rugat și pe care l-am dorit, și l-am primit ca pe un dar din partea lui Dumnezeu.

Benaia („Dumnezeu a zidit”) este al doilea copil al familiei noastre. În timpul sarcinii am aflat că suferă de o malformație cardiacă complexă și că este suspect și de sindromul Down. Am început să ne îngrijorăm, să vorbim cu alte persoane despre situaț ia apărută, cerându-le celor apropiați să mijlocească în rugăciune înaintea Domnului pentru noi. Au fost câteva săptămâni grele, cu frământări, întrebări și multă neliniște. Am plâns, am sperat și ne-am rugat ca Domnul să facă o minune și medicii să se fi înșelat, iar diagnosticul să nu fie real. În același timp, m-am interesat despre posibilitatea ca bebelușul să fie operat după naștere, am căutat informații despre diagnosticul primit, despre sindromul Down și eu, ca mamă, am început încet, încet să accept faptul că Benaia era un dar de la Dumnezeu. Am căpătat acest gând în inimă: Dumnezeu ne cheamă să slujim acest copil și, dacă Dumnezeu va îngădui să se nască cu probleme de sănătate, el este copilul nostru, este darul Lui pe care trebuie să îl primim. Lupta cu întrebările și cu gândurile de respingere a voii lui Dumnezeu a fost însă nespus de grea.

Bebelușul s-a născut pe 7 decembrie 2021, cu diagnosticul preconizat de către medici. După ieșirea din spital am început demersurile pentru a ajunge cu Benaia în Austria în vederea operației. Din cauza situației din pandemie, spitalul unde am fost la control și unde urma să aibă loc operația avea restricții în primirea copiilor străini, așa că am fost puși pe o
listă de așteptare.

Când Benaia avea trei luni (martie 2022), am ajuns la spital, dar după două săptămâni de chin, inima lui a cedat. Nu am înțeles de ce. A fost foarte greu de acceptat că Dumnezeu a îngăduit ca acest copil să se nască cu un diagnostic grav și apoi să plece dintre noi. O altă provocare nespus de grea a fost să-i explicăm fetiței noastre (care avea patru ani pe atunci) ce s-a întâmplat cu frățiorul ei pentru care și ea se ruga. Multe luni după pierderea copilașului, o mulțime de întrebări și gânduri s-au frământat în inima mea zdrobită de durere.

Unde era Dumnezeul pe care Îl cunoscusem și care mă copleșise de atâtea ori cu dragostea și grija Lui, care îmi fusese aproape în orice moment din viață? Acum cerul era întunecat, tăcut și toate speranțele mele spulberate. Nu puteam să fac absolut nimic pentru a schimba voia lui Dumnezeu și îmi era nespus de dificil să o accept pur si simplu. Îmi răsuna un verset în minte: „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi”.

Cum să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru pierderea micuțului meu bebeluș? M-am rugat pentru el, am așteptat o minune din par tea Lui , l-am acceptat din partea lui Dumnezeu așa cum era, și acum Dumnezeu mi-l ia pur și simplu, iar eu să-I mulțumesc? În durerea mea, multă vreme n-am putut să fac aceasta; era peste puterile mele. Dar, încet, încet, inima mea a început să se liniștească. Dumnezeu m-a întărit într-un mod de neînțeles din punct de vedere omenesc și am început să experimentez din plin versetul care spune așa: „Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus”.

Am învățat să accept voia lui Dumnezeu în familia noastră, chiar dacă nu înțelegeam de ce e așa; încă aveam întrebări fără răspuns, dar nu eram supărată pe Dumnezeu. El este, dincolo de toate, suveran și liber să facă lucrurile așa cum dorește. Când mi-am predat viața în mâna Lui, am făcut-o cu toată încrederea că El știe ce este mai bine pentru mine și că va lucra întotdeauna spre binele meu, chiar dacă eu nu văd și nu înțeleg planul Lui, sau chiar dacă mie acest plan îmi pare lipsit de sens. El vede întreg puzzle-ul vieții mele: trecut, prezent și viitor, așa că am ales din nou să am încredere deplină în El, cu toată inima.

După o vreme lungă de tăcere a sufletului, am găsit câteva motive de mulțumi re, din toată suferința pierderii lui Benaia: Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că mi-a dat binecuvântarea de a fi mama lui pentru o vreme, mi-a dat harul de a-l naște viu și de a-l putea iubi și îmbrățișa chiar și pentru perioada scurtă cât a trăit. El nu l-a lăsat să trăiască în suferință și durere pentru toată viața și a ales pentru el un loc mai bun acolo, în cer. Benaia a fost darul lui Dumnezeu pentru noi pe pământ, pentru o vreme, și va fi moștenirea noastră în cer pentru veșnicie.