Ce este apologetica creștină?

Scopurile apologeticii creștine

Scopurile principale ale apologeticii creștine sunt cel mai bine exprimate de către apostolul Pavel în 2 Corinteni 6:4

, 6-7 EDCR: „Ci, în toate, arătăm că suntem slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în curăție, în cunoaștere, cu îndelungă răbdare, cu bunătate, prin Duhul Sfânt, cu o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, cu armele dreptății, cele de atac și de apărare.”

În primul rând, apologetica creștină are ca scop oferirea de dovezi pentru veridicitatea creștinismului: „arme de apărare”. În al doilea rând, apologetica creștină are ca obiectiv expunerea erorilor din celelalte concepte de gândire despre lume și viață. Este vorba despre ceea ce în apologetica creștină se numește polemică, adică „armele de atac” la care face referire apostolul. Atât Isus Hristos cât și ucenicii Lui pe de o parte au apărat adevărul mărturiei lor, iar pe de altă parte au expus neadevărul interlocutorilor.

Metodele apologeticii penticostale

Înainte de toate, în viziunea penticostală, apologetica creștină este proclamativă. Isus a spus: „Așa este scris, și anume Cristosul trebuia să sufere și să învie dintre cei morți a treia zi, iar pocăința spre iertarea păcatelor să fie proclamată, în Numele Lui, tuturor neamurilor, începând din Ierusalim. Voi sunteți martori ai acestor lucruri. Iată, trimit peste voi promisiunea Tatălui Meu. Voi însă rămâneți în cetate până când veți fi îmbrăcați cu putere de sus!” (Luca 24:46-49 NTR). Desigur, faptul că Evanghelia trebuie mai întâi predicată nu înseamnă că ea este doar predicată.

Apoi, apologetica creștină este evidențialistă. Apologetul creștin nu presupune ve­ra­citatea creștinismului, ci pre­zintă dovezi pentru a‑i susține credibilitatea. De asemenea, prin oferirea dovezilor, el nu se oprește doar la proclamarea adevărului creștin. Încă de la începutul cărții Faptele Apostolilor, evanghelistul Luca scrie despre Domnul Isus: „După patima Lui, li S‑a înfățișat viu prin multe dovezi, li S‑a arătat timp de patruzeci de zile și a vorbit cu ei cele privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.” (Fapte 1:3 EDCR). Tot așa, mărturia ucenicilor a fost însoțită cu multe dovezi pe tot parcursul cărții Faptele Apostolilor.

Atitudinea apologetului creștin

În 1 Petru 3:13-16 EDCR apostolul Petru scrie: „Și cine vă va face rău, dacă sunteți plini de râvnă pentru bine? Chiar dacă ați avea de suferit pentru dreptate, ferice de voi! Să nu aveți nicio teamă de ei și să nu vă tulburați, ci sfințiți‑L ca Domn pe Hristos în inimile voastre! Fiți mereu gata să dați un răspuns de apărare oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândețe și respect, având un cuget curat, pentru ca cei ce batjocoresc purtarea voastră bună în Hristos să rămână de rușine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău!” Precum în Filipeni 1:16, și aici apare echivalentul grecesc al expresiei „răspuns de apărare”, apologia, de unde avem cuvântul apologetică.

În gândirea apostolului Petru caracterul precedă mesajul. În viziunea lui, dragostea, sfințenia, blândețea, respectul și cugetul curat sunt condiții fundamentale în proclamarea Evangheliei. Mesajul și mesagerul trebuie să fie în armonie. Desigur, astfel de atitudini evlavioase nu exclud curajul și râvna pentru bine. Mai mult, înzestrați chiar cu astfel de atitudini, atât Domnul Isus cât și ucenicii au folosit uneori sarcasmul și ironia pentru a evidenția defectele de caracter și învățăturile greșite ale oponenților.

Categorii de dovezi pentru existența lui Dumnezeu

În Deuteronom 17:6, Dumnezeu a poruncit lui Moise ca pedeapsa capitală să nu fie aplicată dacă învinuirea nu este întemeiată pe cel puțin doi sau trei martori. În Ioan 8:17 Isus Hristos extinde aplicația poruncii din Vechiul Testament cu referire la mărturia despre Sine. Deseori, în discuțiile cu interlocutorii Săi, Mântuitorul a oferit cel puțin trei dovezi pentru mesianitatea Sa: profețiile din Vechiul Testament referitoare la propria‑I persoană, vocea Tatălui din cer pe care oamenii au auzit‑o și lucrările miraculoase pe care le‑a înfăptuit. În aceeași ordine de idei, mărturia creștină se sprijină nu doar pe trei dovezi, ci pe cel puțin trei categorii de dovezi.

Mai întâi, în sprijinul auten­ti­cității mărturiei creștine avem dovezile istorice. Aici includem profețiile împlinite, descoperirile arheologice care confirmă scrierile biblice, învierea lui Hristos, manuscrisele cărților Bibliei, și altele.

Apoi, avem dovezile de ordin rațional. Isus Hristos este Logosul întrupat, Rațiunea divină (Ioan 1:1) și Adevărul (Ioan 14:6). Duhul Sfânt este Duhul adevărului (Ioan 14:17; 15:26; 16:13). În Fapte 17:2 și 18:19 se spune despre apostolul Pavel că a stat de vorbă cu iudeii. Cuvântul grecesc dielexato trimite la ideea de dialog cu întrebări și răspunsuri. În Areopagul din Atena, apostolul Pavel a folosit un raționament numit reducerea la absurd când le‑a dovedit atenienilor că este irațional să crezi într‑un dumnezeu pe care trebuie să‑l slujești ca și cum „ar avea trebuință de ceva” (Fapte 17:25). De fapt, cea mai mare poruncă pe care creștinul trebuie să o împlinească este să‑L iubească pe Dumnezeu și cu toată mintea (Matei 22:37).

În cele din urmă, adevărul creștin este pecetluit prin posibilitatea cunoașterii personale a lui Dumnezeu. Biblia este singura carte din istoria omenirii care pretinde a fi revelație divină și care promite omului binecuvântarea relației personale cu Dumnezeu. În Vechiul Testament, poporul lui Dumnezeu a construit mai întâi Cortul Întâlnirii și apoi Templul ca loc special de întâlnire al lui Dumnezeu cu omul. Templul din Ierusalim era numit Casa lui Dumnezeu (Exod 25:8; 1 Împărați 6:13). În Noul Testament, Dumnezeu Însuși a venit să locuiască printre oameni, în persoana lui Isus Hristos (Ioan 1:14). După înălțarea la cer a Mântuitorului, și la promisiunea Lui, Duhul sfânt a venit să locuiască în credincios. Astfel, credinciosul însuși devine Templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3:16; 1 Cor. 6:19). Cartea Faptele Apostolilor face referire nu doar la dovezile istorice și raționale la care apostolii au apelat în proclamarea Evangheliei, ci și la experiențele cu Duhul Sfânt pe care aceștia le‑au avut.

[/ihc-hide-content]