Rugăciunea și creșterea duhovnicească în spiritualitatea penticostală

Încă de la apariția penticostalismului, acum mai bine de un secol, spiritualitatea acestuia a fost caracterizată de mult dinamism și de multă diversitate în exprimare. Cu toate acestea, există câteva elemente practice și teologice specifice, care disting Mișcarea penticostală de alte confesiuni creștine sau mișcări religioase. Între acestea, rugăciunea ocupă un loc special în ce privește exprimarea spiritualității, atât la nivel individual, cât și la nivel comunitar.

Steven Land, teolog penticostal și cercetător în domeniul spiritualității penticostale, afirmă că în adunările credincioșilor penticostali:

„Rugăciunea este principala activitate teologică. Toată cunoștința trebuie câștigată și păstrată într-o atitudine de rugăciune, deoarece doar Duhul ne poate conduce în tot adevărul. […] de aceea, rugăciunea este cea mai importantă activitate a adunărilor penticostale. Ea inundă orice altă activitate și exprimă bogăția afectivă a credinciosului și a Bisericii.”

———————————————

– Steven Land, *Spiritualitate penticostală. O pasiune pentru Împărăție*, București: Plērōma și Oradea: Casa Cărții, 2013, p. 181, 183.

Asemenea lui S. Land, și alți cercetători, din afara penticostalismului, evidențiază adesea aceeași caracteristică principală a Mișcării penticostale, și anume faptul că aceasta pune un accent deosebit pe practica rugăciunii.

La nivel practic, credincioșii penticostali au înțeles încă de timpuriu faptul că rugăciunea este mijlocul folosit de Dumnezeu în transformarea și maturizarea lor duhovnicească. De altfel, orice lucru sau activitate a credincioșilor penticostali începe și se termină cu rugăciune, prin aceasta ei exprimându-și dependența totală față de Dumnezeu.

După cum am afirmat mai sus, în centrul spiritualității penticostale se găsește rugăciunea. Începând cu ora de rugăciune din cadrul slujbelor, continuând cu serile de rugăciune sau nopțile de veghe, se poate observa că rugăciunea a fost mereu elementul distinctiv al Bisericii Penticostale, o marcă a identității ei ecleziale. Acest lucru este valabil și la nivel individual; deși știe că este chemat să practice toate disciplinele spirituale, credinciosul penticostal a făcut mereu o prioritate din practica rugăciunii, conștient fiind că transformarea și creșterea lui spirituală sunt rezultatul unei vieți de rugăciune constante.

Chemarea la rugăciune se adresa oricui, începând cu cei proaspăt convertiți la credința penticostală. Oricine dorea creșterea spirituală trebuia să iubească și să participe la adunările comunității, să citească Cuvântul lui Dumnezeu cu regularitate și, mai ales, să fie un practicant zelos al rugăciunii. De aceea putem afirma că principiul lui Richard Foster din cartea *Discipline spirituale* – „a te ruga înseamnă a te preschimba” – ocupă un loc de cinste în practica spirituală penticostală. Altfel spus, nu există schimbare sau progres spiritual pentru cel ce nu este mai întâi un practicant riguros al rugăciunii. În cele din urmă, nivelul spiritualității credinciosului, dar și al congregației din care acesta face parte, este dat de nivelul rugăciunii acestora. Desigur că o astfel de abordare a deschis ușa unor abuzuri sau interpretări eronate, în special legate de forma rugăciunii, dar acestea au fost eliminate odată cu înțelegerea că există și alți factori cu rol determinant în maturizarea creștină, cum ar fi citirea și studierea riguroasă a Sfintelor Scripturi.

Un exemplu care ilustrează observațiile de mai sus este cel al părtășiei din cadrul grupurilor de casă (numite adesea „cercuri de rugăciune”, în limbajul penticostal). Probabil că încă de la începutul Mișcării penticostale și continuând până în zilele noastre, în comunitățile locale au existat mereu astfel de grupuri de rugăciune, care se întâlnesc fie în casele credincioșilor, fie în săli mai mici din incinta bisericilor. Spre deosebire de grupele de studiu biblic sau de grupurile închegate în jurul diverselor tipuri de părtășie creștină, acestea se adunau pentru rugăciune. Credincioșii veneau să se roage. În astfel de întâlniri, cel puțin două nevoi spirituale de bază erau îndeplinite; în primul rând, nevoia de rugăciune arzătoare (alături de alți credincioși, rugăciunea – care, în cea mai mare parte a întâlnirii, era rugăciune comună – devenea mai înflăcărată; cel „slab” în credință era ajutat de cel mai „tare”). În al doilea rând, era suplinită și nevoia de socializare sau de întărire a relațiilor din Trupul lui Hristos. Astfel, tot ceea ce se întâmpla în cadrul „cercurilor de rugăciune” a contribuit decisiv la maturizarea spirituală a credincioșilor penticostali.

Fără îndoială că rugăciunea, ca parte a spiritualității penticostale, a avut drept scop edificarea spirituală a credincioșilor, deoarece grupul de rugăciune era și locul unde aceștia dădeau mărturie despre implicarea supranaturală a lui Dumnezeu în viața lor, ca rezultat al rugăciunii comune. Aceste mărturii au fost mereu o motivație puternică pentru ceilalți credincioși în ce privește dezvoltarea unei pasiuni și mai mari pentru Dumnezeu. Grupul de rugăciune a devenit un adevărat „acasă” pentru credincioșii penticostali, iar aceasta dintr-un motiv simplu: aceștia se deschideau în fața celorlalți, împărtășindu-și motivele de rugăciune, apoi toți cei prezenți mijloceau în rugăciuni arzătoare pentru respectivele situații. Toate aceste beneficii se reflectau în relațiile oneste din cadrul grupului și în spiritualitatea vibrantă a întregii comunități. Nu în ultimul rând, în cadrul acestor întâlniri de rugăciune creștea sentimentul identității spirituale a credinciosului, din care decurge mai apoi siguranța acestuia în umblarea lui zilnică cu Dumnezeu. Creștinul care se roagă nu are de ce să se teamă!

În concluzie, considerăm că atât creșterea spirituală, cât și creșterea numerică a comunității penticostale, au avut la bază practicarea riguroasă a rugăciunii. Deși nu au minimalizat niciodată rolul celorlalte discipline spirituale, credincioșii penticostali au avut mereu în atenție rugăciunea – despre care au fost învățați încă de la convertirea lor și pe care au practicat-o constant, de-a lungul întregii vieți de credință. Ei au înțeles că rugăciunea nu este opțională, ci o necesitate și, totodată, o îndatorire sfântă a fiecărui credincios. Dar pentru ca disciplina rugăciunii să își atingă pe deplin țelul, ea trebuie să fie însoțită de practicarea armonioasă a tuturor celorlalte discipline duhovnicești, astfel încât credinciosul să se maturizeze spiritual, în dependență deplină față de harul lui Dumnezeu.