Versetele 16-17, asupra cărora ne oprim în articolul de față, reprezintă finalul unei secțiuni tematice care începe în v. 9, unde Pavel introduce termenul oikodomḗ „clădire”. Din aceeași familie lexicală fac parte verbul epoikodoméō „a clădi” (folosit în v. 10, 12, 14) și verbul oikéō „a locui” (folosit în v. 16).
Dat fiind faptul că Pavel le-a spus deja destinatarilor că ei sunt „clădirea lui Dumnezeu”, poate părea ciudat că în v. 16, Apostolul le adresează corintenilor întrebarea următoare: „Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu?” În mod evident, destinatarii știau că sunt „templul lui Dumnezeu”. Dacă studiem „arta retorică” paulină, înțelegem imediat că întrebările de acest tip au un dublu scop: (1) îi atrag atenția ascultătorului că trebuie să-și reîmprospăteze cunoașterea pe care deja o deține; (2) au o tușă polemică. Pentru a ilustra această practică voi oferi doar un singur exemplu, din 1Cor. 5:6, unde Apostolul întreabă: „Nu știți că puțină drojdie dospește tot aluatul?” Orice om, indiferent de educație și statut social, știa că drojdia introdusă în aluat ducea la o dospire uniformă a amestecului, dar Apostolul reia acest aspect, aplicându-l în domeniul spiritual. Formulată în contextul verdictului pronunțat împotriva omului care trăiește în adulter, întrebarea din 5:6 are un inconfundabil halou mustrător.
Termenul „templu”, folosit de Apostol în 3:16 („voi sunteți templul”), duce discuția metaforică într-un plan spiritual superior. În antichitate o „clădire” ar fi putut servi oricărui scop, dar un „templu” nu putea servi decât unui scop religios. Apostolul folosește un limbaj care putea fi lesne înțeles atât de un păgân, cât și de un iudeu, fiindcă ambii ar fi fost de acord că divinitatea (înțeleasă diferit de fiecare) își are „sediul” într-un templu. De altfel, în primul secol d.H. cei care vizitau Corintul ar fi văzut de departe impozantul templu al lui Apollo, construit pe o platformă stâncoasă, aproape de intrarea în cetate. Înalte de peste 7 metri, cele 38 de coloane masive ale templului (din care astăzi doar câteva au mai rămas în picioare) formau un ansamblu grandios care era socotit „casa zeului”.
În epistolele sale, Pavel nu apelează foarte des la termenul naós („templu”) pentru a descrie metaforic toată comunitatea credincioșilor. Referința din 6:19 („nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt?”) trebuie discutată separat, fiindcă acolo se vorbește despre credinciosul individual ca templu al Duhului. O idee similară celei din 1Cor. 3:16 găsim însă în 2Cor. 6:16, unde Apostolul mai întâi îi întreabă pe credincioși „cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii” și apoi afirmă că „noi suntem templul Dumnezeului celui viu” (idee împrumutată parțial din Ezec. 37:27). Așadar, credincioșii din Corint nu sunt, metaforic vorbind, o simplă „clădire”, ci un „templu”; mai mult chiar, nu sunt un templu oarecare, ci templul Dumnezeului celui Viu. O progresie similară (de la clădire la templu) se vede și în Efeseni 2:21: „în El toată clădirea… crește ca să fie un templu sfânt în Domnul”.
Partea a doua a v. 16, în care Pavel afirmă că „Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi”, completează pneumatologia epistolei cu o afirmație nouă. Până în acest punct, Apostolul a vorbit despre două funcții ale Duhului: cea „revelatorie” (2:10) și cea „didactică” (2:13). În virtutea primirii Duhului, omul Îl cunoaște pe Isus cel răstignit ca Mesia (2:12). Acum Pavel introduce ideea „locuirii” Duhului în comunitate. Verbul oikéō („a locui”) mai este folosit în epistolă în sens propriu atunci când autorul discută problema căsătoriilor mixte: dacă un bărbat credincios are o soție necredincioasă și ea este de acord să locuiască (oikeĩn) mai departe cu el, credinciosul nu trebuie să divorțeze (7:12). Același principiu este valabil și pentru femeia credincioasă.
Metafora „locuirii” Duhului în comunitatea-templu se întrepătrunde cu metafora „locuirii” Duhului în creștinul-templu, pe care o găsim în Rom. 8:9-11, chiar dacă cele două funcționează diferit, în funcție de context. În Romani, ea face parte din teologia învierii. În schimb, în 1Cor. 3 metafora servește ca premisă pentru avertismentul din v. 17: „Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu”. Verbul grecesc phtheírō, tradus de Cornilescu prin „a nimici”, are o gamă de înțelesuri care pun într-o lumină nouă avertismentul paulin. În sens propriu, verbul poate face referire la distrugerea fizică a unui obiect, însă mult mai adesea el este folosit cu înțelesul de „a corupe” (2Cor. 11:3) sau „a degrada” (Ef. 4:22). Pe toți cei care ruinează (sau corup) biserica îi paște o judecată severă. Nu se mai pune problema dacă astfel de oameni pot fi sau nu „mântuiți ca prin foc”. Nimicirea lor este sigură. Dar oare pe cine vizează Apostolul cu acest avertisment atât de drastic? La această întrebare vom răspunde la studiul din numărul următor.
