În slujba lui Dumnezeu și a semenilor

0
221

Interviu cu fratele Gligor Hada – pastor onorific în Biserica Penticostală „Golgota”, Hunedoara

Frate pastor Gligor Hada, vă mul­țumim că v-ați făcut timp să stăm de vorbă, să putem consemna pentru cititorii revistei Cuvântul Adevărului câteva jaloane din slujirea dum­nea­voastră. La frumoasa vârstă de 83 de ani, sunteți unul dintre pastorii veterani ai Cultului Creștin Penticostal. Când și cum v-ați început slujirea în lucrarea lui Dumnezeu?

Gligor Hada: M-am născut în 14 martie 1940, într-o familie de creștini ortodocși, o familie numeroasă cu nouă copii, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. În anul 1948, când eu aveam vârsta de opt ani, mama mea a primit credința penticostală – a fost printre primii penticostali din localitatea Țălnar, județul Alba. A urmat o perioadă extrem de critică, în care, în nenumărate rânduri, mama mea a fost bătută, schingiuită, alungată din casă și chiar amenințată cu moartea de tatăl meu, care era diacon în biserica ortodoxă și era întărâtat de preotul ortodox și de jandarmi. La vârsta de 16 ani, în anul 1956, am mers cu mama la adunare, care era compusă în vremea aceea din 10-15 persoane în vârstă. În data de 3 august 1958, la vârsta de 18 ani, am încheiat legământ cu Domnul Isus în apa botezului, după care a urmat o perioadă de încercări, batjocuri, huiduieli și dispreț.

În anul 1963 am ajuns la Hunedoara, unde m-am integrat în biserica penticostală de pe strada Parângului nr. 11. În anul 1970 am fost ales în conducerea bisericii, iar în anul 1981 am fost ales conducătorul bisericii, care număra pe vremea aceea peste 300 de membri majori, plus aparținători.

Știm că a fi slujitor în timpul comunismului implica prigoană din partea autorităților. Cum a fost în cazul dumneavoastră?

GH: Slujirea nu a fost ușoară pe timpul comuniștilor. În fiecare zi eram urmărit de un informator al Securității – la serviciu, dar și în viața civilă. După ce am fost ales conducător al bisericii, fiindcă eram și un conducător al procesului de producție în Combinatul Siderurgic Hunedoara, a urmat o perioadă grea, în care s-au intensificat persecuțiile. În 5 ianuarie 1977, la ora 05:00 dimineața, un căpitan de miliție cu numele Oriano a bătut la ușă. I-am deschis, iar el mi-a dat ordin să mă îmbrac și m-a dus la Securitate, la Deva, unde am fost interogat de la ora 08:00 până la ora 21:00. La ora 16:00, un alt căpitan de miliție mi-a adus o felie de pâine și o bucățică de slănină pe care am refuzat să le mănânc, dar au insistat foarte mult și atunci am consumat jumătate din felia de pâine și din slănină, dar după 30 de minute am devenit ca o legumă, mi-am pierdut cunoștința și stabilitatea trupului. Pe la ora 19:00 a venit și comandantul securității, colonelul Șimon, să mă ancheteze.

Știu că unul dintre obiectivele pe care le-ați avut ca slujitor a fost acela de a construi case de rugăciune, în care credincioșii penticostali să se poată aduna pentru părtășie și închinare.

GH: În 1985, într-o perioadă foarte critică, în care se dărâmau bisericile (chiar în timpul acela s-a dărâmat o biserică la Câmpia Turzii), am început construcția unei case de rugăciune pe strada Bogdan Vodă. Pentru că eram mulți – 300 de membri și aparținători într-un local de circa 66 m2, unii oameni leșinau și ajungeau la spital, iar strada era ocupată de credincioși și de prieteni care veneau să asculte. De pe un culoar lateral al bisericii se scoteau toate băncile afară și așa ne desfășuram activitatea în acel loc foarte mic raportat la numărul de membri. Am început lucrările în anul 1985 și, cu toate împotrivirile pe care le-am întâmpinat, în anul 1987 am terminat.

După Revoluția din 1989, Domnul ne-a ajutat să construim mai multe case de rugăciune în Hune­doara (biserica „Maranata” de pe strada Mattis și biserica „Golgota” – cea mai mare biserică din județ, cu aproape 900 de locuri) și în județ (Cinciș, Teluc, Ghelari).

O altă latură a slujirii dumnea­voastră a fost asistența socială. Spre ce domenii v-ați îndreptat atenția?

GH: Am luptat în tot timpul să împletesc activitatea spirituală cu activitatea socială – ambele fiind de o importanță majoră. Pentru aceasta, în luna mai 1992, am înființat Asociația Misionar Umanitară „Maranata”, iar farmacia asociației a oferit medicamente gratuite la orice persoană care venea cu rețetă din partea unui medic, (medicamente în valoare de circa 100 000 de euro la vremea respectivă).

În anul 1995 am înființat orfelinatul „Maranata”, cu o capacitate de 24 de locuri, care funcționează și acum, după 28 de ani. Oferim acolo tot ceea ce este necesar pentru creșterea armonioasă și cu dragoste a unui copil.

Orfelinatul Maranata

În anul 1998 am înființat un loc de recreere, o tabără pentru copii, cu o capacitate de 70 de locuri.

În anul 2000 am înființat cantina „Casa pâinii” unde, pe o perioadă de 15 ani, am dat de mâncare la 50 de copii proveniți din familii sărace, familii care nu puteau să le asigure hrana. Țelul nostru a fost să prevenim abandonul școlar pentru acești copii.

În anul 2003, în parteneriat cu Primăria Hunedoara, am deschis un centru de ocrotire a copilului abuzat, numit „Lumină și speranță”, centru care a func­țio­nat până la începutul pandemiei.

În anul 2005, într-o dimineață geroasă de iarnă, edilul orașului Hune­doara, domnul Nicolae Scheau, mergea spre serviciu și, lângă un container de gunoi, a găsit un om al străzii înghețat. M-a sunat să vedem ce putem face pentru acești oameni ai străzii și așa s-a înființat un adăpost de noapte care func­țio­nează și în prezent.

În anul 2012, am înființat căminul de bătrâni „Din nou acasă”, cu o capacitate de 60 de locuri.

Căminul de bătrâni (Din nou acasă) Hunedoara

Activitatea în domeniul asis­ten­ței sociale a fost recunoscută și apreciată de administrația locală, care mi-a acordat titlul de Cetățean de onoare al municipiului Hunedoara și cheia orașului.

Însă răsplata pe care o aștept va veni cu siguranță de la Domnul, căci am căutat ca toate aceste activități să se desfășoare cu dragoste venită de sus, ca o mărturie a copiilor lui Dumnezeu.

Probabil că aveți multe exemple de destine ale unor copii care au fost schimbate prin faptul că au crescut sub îngrijirea și protecția dumneavoastră și a echipei pe care ați coordonat-o.

GH: Sute de copii proveniți din familii dezorganizate, copii abandonați și copii orfani au trecut pragul asociației noastre. O mare parte dintre acești copii s-au întors la Dumnezeu, sunt botezați, s-au căsătorit, au familie, s-au realizat. În 1995 i-am primit pe David Emanuel și David Mihăiță – amândoi provenind dintr-o familie numeroasă cu 11 copii, a căror mamă a murit când ei aveau mai puțin de 3 ani. Acum amândoi sunt căsătoriți, au familii, sunt credincioși și slujesc predicând Evanghelia.

Orfelinatul Maranata – prima zi de școală – Anul școlar 2022-2023

O altă fetiță, Iulia, fusese aban­do­nată de mama ei la câteva luni după naștere și a crescut aici, în centrul nostru. A terminat o facultate și acum este căsătorită, are o fetiță și este medic stomatolog.

Ne puteți relata câteva si­tua­ții limi­tă din slujire în ca­re rezolvarea a venit de la Dum­nezeu?

GH: Acum, la vârsta de aproape 84 de ani pot spune cu tărie că dacă nu era Domnul de partea mea prin multele situații extrem de grele prin care am trecut mă prăbușeam. În toate situațiile limită, rezolvarea a venit de la Dumnezeu.

Când am încercat să construiesc biserica din Hunedoara, am mers de 70 de ori în audiență pentru a obține aprobarea pentru construcție și nu mi s-a dat. Am fost de multe ori și la Departamentul Cultelor, la București (odată împreună cu fratele păstor Pavel Bochean, care era președintele Cultului Penticostal în vremea aceea). Depar­tamentul Cultelor spunea că autorizația trebuie să fie eliberată de la județ, iar administrația județului mă trimitea din nou la București și tot așa.

În anul 1985, fără nicio aprobare m-am apucat să construiesc. Imediat au urmat amenințările, am fost opriți din activitatea de construcție, amendați de miliție, am fost chemat la Securitate, la secretarul de Partid pe județ, la un domn Stănculescu și la Inspectoratul pentru Culte, unde era un domn Avrămuț, care răspundea de trei județe: Arad, Hunedoara și Alba. Era un inspector foarte rău. Acesta mi-a citit un ordin semnat de Elena Ceaușescu, care prevedea condamnarea la ani mulți de închisoare pentru cei care construiesc fără aprobări, dar Dumnezeu mi-a dat putere și i-am spus: „Puteți să mă puneți la zid și să mă împușcați, eu nu dau înapoi!” Dumnezeu a fost cu noi și ne-a scos biruitori, iar în anul 1987, în luna decembrie, am consacrat biserica, la serviciul divin fiind prezent și fratele președinte Pavel Bochean!

Am văzut mâna lui Dumnezeu de nenumărate ori în cei aproape 28 de ani de când am înființat orfe­linatul, pentru că în toți acești ani am trăit prin credință și Dumnezeu a intervenit în chip miraculos. Într-o împrejurare, când eram în mare lipsă, a bătut la ușă un bărbat pe care nu-l cunoșteam și cu care nu am putut conversa fiindcă nu vorbea românește. A intrat și, fără prea multe discuții, a lăsat un plic cu 3000 de dolari.

Se pare că exemplul dumneavoastră a fost vrednic de urmat, deoarece dintre cei 7 copii cu care v-a binecuvântat Dumnezeu, doi dintre băieți v-au călcat pe urme fiind slujitori cu responsabilități deosebite, unul în România și celălalt în SUA.

GH: Dumnezeu ne-a bine­cu­vântat căsnicia cu șapte copii, șase băieți și o fată, Daniela. Pot să afirm cu tărie că, deși până la Revoluția din 1989 viața mea a fost sub asediu (fiindcă au fost perioade lungi de timp când, în fiecare luni dimineața eram chemat la Securitate, unde foloseau metode diabolice de intimidare, urmate de amenințări de tot felul, culminând cu amenințările cu moartea), am avut parte de o căsnicie fericită. Dumnezeu m-a binecuvântat cu o soție credincioasă și înțe­leap­tă, care a știut să facă din casa noastră un colț de rai, având o contribuție majoră în creșterea și educarea celor șapte copii. Sunt bucuros că toți cei șapte copii sunt la credință, au urmat calea credinței noastre, a părinților, a mea și a soției mele, Iosefina, fiind modelați de ceea ce au văzut la părinți. Vreau să vă spun că avem 19 nepoți și strănepoți și toți sunt pe calea credinței, mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta.

Într-adevăr, doi dintre băieți au călcat pe urmele mele, Daniel, care este pastor principal al Bisericii „Golgota” Hunedoara, pastor coordonator pe județul Hunedoara și membru în Consiliul Bisericesc și Gabriel, care este pastor asistent în Biserica „Philadelphia” din Portland, Oregon și doctorand în teologie.

La încheierea discuției noastre, ce sfaturi ați da slujitorilor, mai ales celor aflați la începutul slujirii lor?

GH: Sfatul meu pentru orice slujitor este să nu abdice de la prin­cipiile Scripturii, chiar dacă ar trebui să plătească cu prețul vieții.

În slujirea mea în lucrarea Domnului, pe care am început-o din anul 1970, întotdeauna m-am lăsat călăuzit de Duhul Sfânt în toate activitățile, petrecând mult timp în rugăciune și studierea Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece eu nu am avut posibilitatea să studiez la o școală teologică.

Am ținut cu strictețe principiile Bibliei, fără să lărgim calea sau să ne îndepărtăm de ea și asta a dat rezultate, cum am relatat mai sus, prin creșterea numerică, dar și spirituală a bisericii.

Vă mulțumim în numele cititorilor revistei Cuvântul Adevărului și dorim ca Dumnezeu să vă binecuvânteze în continuare în tot ce faceți!

Leave a reply

Ține-mă minte