AI: Vestitorul sfârșitului sau doar o altă unealtă folositoare?

În data de 9 iulie 2023, bisericaluterană „Sf. Pavel” din Fürth, Germania, a găzduit o slujbă fără precedent. Cu ocazia conferinței intitulate „Acum e timpul”, organizată de Deutscher Evangelischer Kirchentag (Adunarea Bisericilor Protestante Germane), aproximativ trei sute de persoane au participat la un program religios creat în totalitate cu ajutorul inteligenței artificiale (în speță, a deja bine-cunoscutului ChatGPT). Cântările și predica lungă de aproximativ patruzeci de minute, puse pe buzele unor personaje virtuale, au fost difuzate pe un ecran așezat deasupra altarului bisericii și cu ajutorul sistemului audio al lăcașului de închinare. Evenimentul, care a stârnit reacții divergente, reprezintă un moment simbolic nu numai cu privire la avansul tehnologic al societății contemporane, ci mai ales cu privire la felul în care Biserica înțelege, și eventual folosește, inteligența artificială.
În articolul de față voi încerca să explic pe scurt ce este și cum funcționează inteligența artificială, pe înțelesul cititorului care o utilizează în fiecare zi fără ca, probabil, să o înțeleagă prea bine, sau poate fără să fie măcar conștient de prezența ei aproape universală în lumea internetului. Mai apoi, voi sugera câteva principii necesare pentru formularea unei înțelegeri creștine a avansului tehnologic contemporan. Nădăjduiesc ca, în final, eseul meu să ne ajute, pe fiecare dintre noi, să fim mai recunoscători și mai responsabili pentru faptul că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Ce este, așadar, inteligența artificială (IA)? Cei mai mulți dintre noi ne imaginam, până mai ieri, scenarii înspăimântătoare la auzirea acestui termen, de tip Frankenstein sau Terminator, majoritatea inspirate din literatura și cinematografia SF. Totuși, în ultimii ani, odată cu popularitatea câștigată de modelele de limbaj mari (numele mai pretențios al tipului de program informatic pentru care ChatGPT este reprezentativ), percepția populară a ajuns să se gândească la IA ca la un program care poate să răspundă, cu o voce poate ușor metalică, la aproape orice fel de întrebare. Marea dilemă a rămas însă, pe bună dreptate, aceea a autonomiei asistentului inteligent. Ce s-ar întâmpla dacă ChatGPT ar rula într-un robot: ar fi acesta dușmanul sau prietenul nostru foarte inteligent? Se întâmplă deja aceasta, astăzi? Breasla informaticienilor, spre deosebire de cultura populară, formulează problema în alți termeni. IA este văzută, în general, ca acea ramură a științei calculatoarelor care se ocupă cu crearea de programe inteligente care pot duce la îndeplinire sarcini complexe. Astfel, scopul IA este acela de a rezolva probleme despre care se consideră în general că necesită un grad ridicat de sofisticare, precum a juca șah ori a categorisi corect radiografiile pacienților suspecți de cancer. În ambele domenii, computerul întrece deja experții din domeniu. Bunăoară, sunt convins că unii dintre cititorii acestui articol își amintesc celebra victorie din 1996 a lui Deep Blue, supercomputerul creat de IBM, împotriva campionului mondial la șah, Garry Kasparov, iar exemplele din această categorie sunt foarte numeroase.

Totuși, rezerva informaticienilor cu privire la scenariile SF se datorează termenului inteligență din definiția precedentă. Deep Blue nu poate categorisi radiografii, pentru că nici măcar nu știe ce sunt acelea. Este nevoie de un alt computer, antrenat special în această privință, pentru a rezolva sarcina din domeniul medical. De altfel, nu există nici măcar un supercomputer în lume care să poată aprinde luminile din sufragerie, și tot același computer să  identifice corect animalele dintr-o imagine și să își dea seama dacă persoana de lângă el este veselă sau tristă, sarcini pe care nepoțelul meu de doi ani și jumătate le îndeplinește cu brio. IA, cu toate că se descurcă bine să îndeplinească o singură sarcină, are mari dificultăți atunci când aceasta se modifică, chiar și insesizabil. În limbaj tehnic, o astfel de IA ar fi numită „generală”, pentru că ar deveni adaptabilă la un mediu schimbător, la lumea reală.

Mai mult, adevărata piatră de încercare pentru IA rămâne vechea problemă a minții – va putea vreodată computerul să dezvolte o minte, o conștiință similară cu cea umană? Să presupunem, pentru moment, că IA ar reuși să îndeplinească toate sarcinile dificile pe care i le-am pune înainte. Ar fi atunci, oare, cu adevărat conștientă? Filozoful John Searle a propus, în această privință, un experiment de gândire. Să presupunem că am închide într-o încăpere izolată un om care nu cunoaște limba chineză și i-am oferi o bibliotecă întreagă de manuale și dicționare de limba chineză. Dacă i-am adresa într-o scrisoare o întrebare în limba chineză, omul ar fi în stare, cu suficient de mult timp, hârtie și creioane la dispoziție, să îi scrie răspunsul. Faptul, însă, nu ar dovedi că omul din camera
izolată ar înțelege limba chineză, ci doar că poate reproduce mecanic anumite procedee di limba chineză, care ar duce la un răspuns coerent. Într-un mod similar, argumentează Searle, funcționează și IA: cu toate că îndeplinește sarcini tot mai complexe datorită puterii sale de calcul enorme, aceasta nu are nici cea mai vagă idee cu privire la semnificația lucrurilor pe care le realizează. Cu alte cuvinte, IA este departe de a fi, în sensul uman al termenului,
inteligentă.

Dacă riscul ca roboți i să cucerească planeta nu este unul real, de ce sunt totuși experții atât de frământați de progresul recent din domeniu? Din punctul meu de vedere, cel mai bun răspuns la această întrebare este oferit de filozoful belgian Mark Coeckelbergh, care vorbește despre o așa-numită iarnă IA. Pericolul real este acela că, încetul cu încetul, atât de multe sisteme informatice din jurul nostru vor deveni controlate de IA, și atât de puțini oameni vor controla sau măcar înțelege aceste sisteme, încât riscurile de natură socială, economică și de mediu vor deveni de nedepășit. Cu alte cuvinte, riscul nu este autonomia IA, ci „sălbăticia” acesteia, ca să preiau un alt termen folosit de Coeckelbergh. Atunci când noutățile de pe Facebook, sugestiile de pe YouTube, lista de cumpărături de pe eMAG și calculatorul de credite al băncii se bazează pe o suită de algoritmi ale căror decizii sunt neinteligibile în mare parte chiar și pentru creatorii lor, riscăm să ajungem la haos. Acesta trebuie să fie punctul de plecare în categorisirea provocărilor pe care IA le aduce în fața modernității târzii, și tot de la această premisă se cuvine să plecăm în formularea unei înțelegeri creștine a avansului tehnologic recent.

Nu vreau să fiu înțeles greșit. Ca unul care își câștigă pâinea construind sisteme informatice, sunt poate mai conștient decât o parte din cititori despre modurile fundamentale în care viața noastră a fost schimbată în bine de tehnologie. Niciunul dintre noi nu și-ar putea imagina acum viața fără telefoanele inteligente care ne ajută să vedem fețele celor dragi aflați de cealaltă parte a Atlanticului și care ne permit să facem următoarea programare la doctor din două apăsări de buton. Informatica, în sine, poate fi o unealtă foarte bună – poate chiar una dintre marile descoperiri tehnologice ale omului. Problema este însă ce vom face cu ea. Voi enumera, așadar, trei categorii de riscuri aferente unei ierni IA, pentru ca mai apoi să trecem la o reflecție teologică asupra subiectului. În primul  rând, vorbim despre problema responsabilității. Cine câștigă atunci când IA aduce profit? Cine este tras la răspundere atunci când, de pildă, o mașină autonomă lovește un pieton care traversa strada în mod neregulamentar și acesta este accidentat sau, mai grav, ucis? Am putea spune că este vina producătorului, care a pus mașina pe piață. Însă acesta ar putea da vina pe statul ale cărui legi le-a respectat întru totul. Statul, la rândul său, ar putea da vina pe pietonul care nu a trecut strada prin locul special amenajat. Or, și mai probabil, un funcționar public ne-ar putea aminti că anual în România sunt ucise mai bine de 1500 de persoane, cu toate că încă nu există mașini autonome pe drumurile noastre. Problema ar trebui să fie evidentă, însă: aruncarea vinovăției de la o instituție la alta nu va vindeca victima sau nu o va aduce înapoi la viață.

În al doilea rând, apare problema corectitudinii sistemelor informatice inteligente. Acestea, bineînțeles, sunt „antrenate” de oameni, iar informația enormă pe care o procesează reflectă, la rândul ei, mediul din care provin antrenorii umani. De exemplu, un soft de identificare a animalelor din pădurile țării noastre se va descurca la fel de bine dacă ar fi utilizat în Ungaria. Totuși, dacă ar fi utilizat în jungla amazoniană, ar avea mari dificultăți, pentru că nu a fost pregătit pentru un astfel de mediu. Exemplul poate fi adaptat, bineînțeles, la aplicații de recunoaștere facială a oamenilor dintr-un mall, de acordare de credite la bancă sau anticipare a zonei în care va avea cel mai probabil loc următoarea crimă într-o metropolă. Este însă un fapt  dovedit că, din cauza datelor incomplete de antrenament, precum și a diferitelor „prejudecăți” care există deja în lume, rezultatele vor defavoriza anumite categorii de oameni. Ar trebui să corectăm „artificial” aceste nedreptăți din lume cu ajutorul IA?

Nu în cele din urmă, vorbim, mai general, despre probleme legate de etica muncii .Pe măsură ce tehnologia avansează, multe procese care implică repetiție sau chiar calcul avansat pot fi preluate de computere. După cum aminteam, IA se descurcă deja mai bine decât mulți radiologi să „citească” o radiografie. Ce se va întâmpla, în douăzeci de ani, cu această onorabilă specializare medicală? Cine va suporta costurile în bani, timp și relații, ale numeroaselor locuri de muncă pierdute și a reconversiilor profesionale, uneori repetate?

Cred că cititorul este de acum suficient de conștient că IA nu trebuie nici să ne rotunjească automat conturile de la bancă, nici să poarte o armă în mână, pentru a avea un impact însemnat în viața noastră cotidiană. Tocmai discreția acesteia se poate dovedi a avea cel mai mare impact asupra vieților noastre, pe termen lung.

Am început însă acest articol cu una dintre slujbele de la conferința creștină „Acum e timpul” din Germania. Vreau să mă întorc tot în lumea credinței creștine în această parte finală a articolului meu. Cred că o înțelegere creștină a IA trebuie să se uite întâi la Dumnezeu și la relația Sa specială cu umanitatea, mai apoi la felul în care Dumnezeu așteaptă ca oamenii să relaționeze între ei și, nu în cele din urmă, la felul în care Dumnezeu relaționează cu lumea, ca întreg. Să le luăm în considerare pe rând.

„Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat. Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: «Fiți roditori, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mării, păsări le cerului ș i toate viețuitoarele care mișună pe pământ!»” (Gen. 1:27-28, EDCR). Orice înțelegere creștină a naturii și misiunii omului trebuie să plece de la acest text fundamental din cartea Genezei, în care Dumnezeu decide nu numai să  împărtășească din Sine cu creatura Sa, ci și să Își împărtășească munca cu aceasta. Dumnezeu îi creează pe bărbat și pe femeie și le dă sarcina ca, la rândul lor, aceștia să aibă grijă de creație, în ascultare de Sine și după exemplul Său. De aici derivă, bineînțeles, atât valoarea  intrinsecă a vieții umane, cât și scopul existenței noastre în lumea lui Dumnezeu. În mod categoric, omul este singura ființă de pe pământ cu care Dumnezeu a decis să relaționeze și pe care să o răscumpere din păcat. De aceea chiar și un copil cu dizabilități sau un om în vârstă care suferă de demență severă este mult mai prețios decât cel mai avansat robot, indiferent de capacitățile acestuia. Mai mult, am fost creați pentru a munci în părtășie perfectă cu Dumnezeu, spre lauda slavei Sale. Din acest punct de vedere, natura devine cadrul în care noi trebuie să ne îndeplinim mandatul comun.
De bună seamă, fiecare descoperire tehnică – de la invenția roții până la telescopul James Webb – este împlinirea, cu hărnicie, a chemării noastre de a îngriji creația în ascultare de Dumnezeu.

Bineînțeles, nu trebuie să uităm că omenirea nu se mai găsește în Eden, ci trăiește acum după evenimentul Căderii, așa că orice acțiune umană este condiționată, în cel mai bun caz, de sudoarea frunții, iar în cel mai rău caz, de tentația mereu la îndemână a idolatriei. Însă păcatul nu ne-a anulat nici valoarea de purtători ai chipului divin, nici misiunea rezultată din ea. Din acest motiv, trebuie să înțelegem IA ca pe o unealtă bună, rodul mandatului divin al muncii pentru oameni, dar cu un potențial păcătos – ca orice altă descoperire tehnică a umanității. După cum un cuțit poate fi folosit pentru a pregăti o cină delicioasă sau pentru a înjunghia o persoană, la fel depinde de cel care o folosește care va fi scopul final al IA. De aceea, chemarea noastră nu este să aruncăm responsabilitatea de la unul la celălalt, ci fiecare dintre noi (informaticieni, antreprenori, politicieni și chiar simpli utilizatori) să ne achităm cu grijă de chemarea noastră de a-L onora pe Dumnezeu prin munca noastră, cu uneltele noastre.

În al doilea rând, cum afectează IA chemarea Domnului la a ne iubi unul pe altul ca pe noi înșine (Mat. 22:39)? Am amintit deja felul în care avansul rapid al informaticii nu doar că oferă instrumentele necesare discriminării pierdute în spatele „birocrației ” algoritmilor neinteligibili, ci și creează dileme dificile pentru etica muncii. Astfel, convingerea fermă cu privire la chipul lui Dumnezeu din fiecare om se alătură poruncii de căpătâi – aceea a iubirii aproapelui. Cred că, în calitate de creștini, avem o mare răspundere cu privire la felul în care răspundem la aceste dileme. Un punct bun de plecare este acela al scopului tehnologiei utilizate într-un anumit domeniu: va duce folosirea IA la locul meu de muncă sau în compania mea la slujirea semenului, sau la exploatarea sa? Numai plecând
de la premisa iubirii față de aproapele nostru vom putea folosi tehnologia spre slava Lui.

Dincolo de aceasta, rămâne în picioare întrebarea privitoare la pierderea locurilor de muncă. Cu toate acestea, să fim realiști: umanitatea s-a lovit mereu de această problemă. Atunci când s-a inventat tiparul, mulți dintre scribi și-au pierdut locurile de muncă. Poate că este responsabilitatea noastră să ne orientăm energia și resursele pentru a munci în domenii care să ne pună în valoare calitățile cu adevărat umane: creativitatea, empatia, spiritul de sacrificiu, curajul. Pe acestea, robotul nu le poate nici reproduce, nici înțelege.

Nu în cele din urmă, avem și o problemă legată de eshatologie: cum am ajuns noi, creștinii, să ne inspirăm doctrina despre revenirea Domnului, Judecata de Apoi și înnoirea tuturor lucrurilor din cinematografia SF? Care este motivul pentru care am început să credem că fiecare mare descoperire a informaticienilor americani vestește sfârșitul, pregătind calea pentru controlul mondial din partea forțelor întunericului? Mi-e teamă că am ajuns să confundăm înțelegerea creștină a sfârșitului tuturor lucrurilor cu imaginația atinsă de păcat a unor „profeți” ai IA. Scenariile de tip Terminator inspiră pesimism și fac din „apocalipsa IA” o sursă de câștig, pentru că exploatează fricile noastre cu privire la un viitor tragic al lumii.

În contrast complet cu această perspectivă pesimistă, viziunea biblică este încărcată de bucurie și speranță. „Cel ce stătea pe tron a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi!»” (Apoc. 20:5) Creștinii nu ar trebui să aștepte cu înfrigurare distrugerea lumii sau victoria roboților (poate chiar controlați de un regim satanic). Dimpotrivă, ar trebui să aștepte victoria Mielului junghiat al lui Dumnezeu, Cel care va nimici răul și moartea și va face toate lucrurile noi. Viitorul este plin de bucurie, pentru că Hristos a înviat și revine pe nori! Din acest motiv, oamenii pot, încă de acum, să trăiască în anticiparea revenirii Sale glorioase și a așezării Noului Ierusalim, când până și munca noastră (din care face parte și folosirea tehnologiei)va fi răscumpărată.

Bibliografie recomandată:

Jason Thacker, The Age of AI, Grand Rapids, Zondervan, 2020.

Mark Coekelbergh, AI Ethics, Cambridge și Londra, MIT Press, 2020.