Minunile – intervenția suverană a lui Dumnezeu în creația Sa

Istoria penticostalismului începe odată cu istoria Bisericii, la botezul cu Duhul Sfânt de la Cincizecime (Pentecoste, sau cum spun românii – Rusalii) și urmărește în continuare botezul cu Duhul Sfânt.

I. PENTICOSTALII ȘI SPIRITUALITATEA

Biserica Penticostală este una din cele trei ramuri mari ale creștinismului:

1. Ramura tradițională (catolică și ortodoxă), care propovăduiește frica de Dumnezeu;
2. Ramura evanghelică sau protestantă care descoperă dragostea lui Dumnezeu manifestată prin jertfa mântuitoare a Fiului Său;
3. Ramura penticostală sau harismatică a Evangheliei depline care caută (pe lângă cele amintite) puterea lui Dumnezeu manifestată în botezul cu Duhul Sfânt și în harisme, adică în darurile de revelație, de putere și de inspirație.

De aici, derivă spiritualități specifice:

1. Spiritualitatea clericală, ritualistă și formalistă, care ar condiționa mântuirea în Biserica tradițională;
2. Relația personală cu Mântuitorul prin credință și pocăință, la evanghelici;
3. Experiența cu Duhul Sfânt la penticostali, confirmată de vorbirea în alte limbi (glosolalie) și de puterea spirituală.

II. NAȘTEREA SPIRITUALITĂȚII PENTICOSTALE

Diferențierea celor trei laturi ale creștinismului a avut loc în faze diferite, în care „spiritualii” sau penticostalii timpurii se asociau cu bibliștii și făceau parte din clerul ritualist. Tradiția botezului cu Duhul Sfânt în primele opt secole a fost cercetată de K.M. Donnell și C.T. Montague.1

Din perspectivă penticostală, Stanley M. Burgess a scris o istorie a experimentării Duhului Sfânt, intitulată The Holy Spirit, în trei volume, până la Reforma Protestantă inclusiv:

1. Tradiția creștină străveche;
2. Tradiția creștină răsăriteană;
3. Biserica Catolică Medievală și Tradiția Reformei. Sec VI-XVI.

După Reformă, Trezirile Spirituale, cu manifestările lor fizice de putere spirituală, au pregătit terenul pentru marea Trezire penticostală din sec. XX. Botezul cu Duhul Sfânt cu semnul glosolaliei a fost experimentat în SUA la Camp Creek în 1896 de o grupare care va fi nucleul unei denominațiuni penticostale Church of God, Cleveland, Tennessee (1908).

Botezul respectiv a fost experimentat în 1901 la școala biblică a lui Charles Parham din Topeka, Kansas, SUA, fiind declarant penticostal.

III. SPIRITUALITATEA PLOII TÂRZII

Trezirile Penticostale de la începutul și de la mijlocul sec. XX au fost supranumite „ploi târzii ” de un mare număr de autori și de „revivaliști” (treziriști) penticostali, cu un termen inspirat din Ioel 2:23. Între ei se remarcă D. Wesley Myland2. După acest autor, împuternicirea Bisericii cu Duhul Sfânt este figurată de ploaia timpurie (în Israel – ploaia de toamnă), urmată de sezonul uscat al tradiției bisericești și de o nouă Cincizecime a Duhului, „ploaia târzie”, adică ploaia de primăvară.

Vorbirea în alte limbi și tălmăcirea au fost considerate semne ale sfârșitului veacurilor. „Ploaia târzie” a devenit conceptul prin care penticostalii justificau cârmuirea bisericească și comportarea lor în funcție de descoperirile lor spirituale. În 1906, curând după botezul de la Topeka, biserica din strada Azusa (Los Angeles, California, SUA) păstorită de William Seymour, a devenit modelul acestei spiritualități întemeiate pe conducerea directă a Duhului, un model care l-a speriat până și pe Parham, fondatorul noului penticostalism. S-au scris pagini multe despre experiențele spirituale sublime de pe str. Azusa, care nu erau sustenabil pe termen lung.

IV. ÎNNOIREA SPIRITUALITĂȚII

În principiu, Trezirile Spirituale durau câțiva ani, însă urmau una după alta, în versiuni îmbunătățite. Pastorul William Durham din Chicago, care a primit botezul glosolalic pe str. Azusa în 1907, a propus doctrina „lucrării duse la capăt pe Golgota”, adică o viață spirituală în două stadii: nașterea din nou și botezul în Duhul Sfânt, în locul celor trei stadii cerute de penticostalii de origine metodistă: nașterea din nou, sfințirea instantanee prin experimentarea dragostei desăvârșite a lui Dumnezeu turnată prin Duhul Sfânt în inima omului (Rom.5:5), apoi – botezul în Duhul Sfânt. După Durham, sfinți rea este un proces de însușire treptată a beneficiilor harului adus de jertfa desăvârșită a lui Hristos. Church of God (Cleveland) are rădăcinile în tradiția metodistă a mișcărilor de sfințire. Assemblies of God (1914), reprezentând tradiția baptistă și presbiteriană, a preluat doctrina lui Durham.

Credința că Dumnezeu aduce lucruri noi, când trezi rea spirituală se consumă, a fost firul călăuzitor al spiritualității penticostale (Isaia 43:18-19). O asemenea noutate a fost încercarea de a restaura „slujirea încincită”: El a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători (Efeseni 4:11). Astfel, au apărut Bisericile apostolice evanghelice de tip penticostal din Marea Britanie, începând de la prima „ploaie târzie” de la Bournemouth din 1908 (W.O. Hutchinson) și apoi la Penygroes, South Wales în 1916 (Daniel Powell Williams). În România, sunt cunoscuți sub numele de „apostolici” adepții unei mișcări unitariene (Oneness), care în SUA a apărut după 1911. În Europa de Est această mișcare s-a dezvoltat pe filiera lui William Branham (1909-1965).

V. SPIRITUALITATEA MISIUNILOR

Steven Land, un autor de referință pe tema spiritualității penticostale, definea spiritual itatea respectivă drept o pasiune pentru
Împărăția lui Dumnezeu și o părtășie misionară. Spiritualitatea penticostală este restauraționistă, adică privește restaurarea harismelor ca un semn al instaurării Împărăției lui Dumnezeu, cum susținea Edward Irwing (1792-1834), care mergea până acolo, încât considera că nu ar mai fi fost timp pentru lucrarea misionară.

În schimb, cei botezați în Duhul Sfânt pe str. Azusa simțeau o dragoste atât de mare pentru sufletele nemântuite, încât
vedeau lucrarea misionară ca scop principal al vieții. În această situație a fost Cecil Polhill (1908), un aristocrat englez care a înființat în 1909 Pentecostal Missionary Union of Great Britain and Ireland, prima organizație britanică denumită penticostală, deși în cadru anglican. De pe str. Azusa au plecat misionari în Canada, Africa de Sud, Angola, Liberia, India și China. Alții au plecat în misiune internă în diferite locuri din SUA, unde au primit botezul spiritual cei veniți în acest scop din Europa (de ex. Th. Barratt din Norvegia).

O formă de lucrare misionară era reprezentată și de cei ce eneau pe str. Azusa pentru a primi botezul în Duhul și apoi îl răspândeau în SUA sau în alte țări. Pastorul unei mari biserici afroamericane, Charles Mason a fondat astfel celebra Church of God in Christ, în 1907, la Memphis, SUA. Luigi Francescon, botezat în Duhul la Chicago (1907), a fost misionar penticostal în Argentina (1909), în Brazilia (1910) și după 1911 – în Italia.

VI. SPIRITUALITATEA VINDECĂRII DIVINE

Mișcarea evangheliștilor vindecători a fost o formă a spiritualității penticostale legată de întreaga istorie a Bisericii, contrazicând „dolorismul” catolic – idealul suferinței. Mișcarea respectivă a fost pusă de unii teologi la originile penticostalismului, încadrată în rândul semnelor supranaturale ce prevesteau „ploaia târzie” de la începutul sec.XX.

Începutul mișcării respective poate fi legat de numele Mariei Woodsworth Etter (1844-1924), care avea să fie urmată de alte lucrătoare remarcabile, precum Aimee Semple McPherson (1890-1944), Cathryn Kuhlman (1907-1976) . Maria Etter (Assemblies of God) a permis în biserica ei unei prorocițe să vorbească în alte limbi, fără tălmăcire, cât o predică întreagă. De fapt, prorocița evanghelizase în românește o familie de vizitatori români care nu știau toți limba engleză.

Cam în aceeași vreme (circa 1920), șapte baptiști români au aflat despre botezul în Duhul Sfânt datorită evanghelistei
vindecătoare A. Semple McPherson, și prin ei a aflat despre mișcarea penticostală Gheorghe Bradin, fondatorul penticostalismului românesc.

George Jeffreys (1889-1962) – fondatorul Bisericii „Elim” din Marea Britanie – și fratele său, Stephen Jeffreys (1876-1943)
au fost cei mai mari evangheliști vindecători britanici, de la John Wesley și George Whitfield (sec. XVIII). Englezul Smith Wigglesworth (1859-1947) a făcut turnee nu doar în Marea Britanie, ci și în SUA, Europa, Africa de Sud, Ceylon, Australia, Noua Zeelandă.

Americanii Wiliam Branham („îngerul bisericii din Laodiceea”, cum s-a autoproclamat), Oral Roberts (1918-2009), comparat cu Billy Graham, Tommy Lee Osborn (un misionar de seamă) și mulți alții au fost coordonați de mișcarea Voice of Healing (Vocea Vindecării), condusă de Gordon Lindsay (1906-1973).

VII. „PLOAIA TÂRZIE” DIN 1948. SPIRITUALITATEA CELUI DE-AL DOILEA VAL

Începută la Batt leford, Canada, „ploaia târzie” din 1948 a preluat aproape toate aspectele „ploii târzii” din 1906, căutând călăuzirea Duhului în cele mai mici detalii (de unde și erori inevitabile). A avut mare succes în SUA, dar Assemblies of God a socotit-o prea radicală. În Europa, oponentul principal a fost Donald Gee, însă antidenominaționalul Levi Pethrus a promovat-o în Suedia. Oficial, mișcarea a durat doi ani, însă a continuat în diferite forme, stimulând Trezirile penticostale și harismatice. Trezirea de pe str. Azusa a fost reeditată în 1995 la Brownsville (Pensacola, Florida), unde a fost acceptată de Assemblies of God.

În jurul anului 1960, botezul spiritual, semnele și minunile prin Duhul Sfânt fuseseră luate în seamă în majoritatea confesiunilor creștine. Origanizația milionari lor penticostali FGBMFI, înființată de Demos Shakarian (1913-1993) a contribuit la răspândirea botezului în Duhul Sfânt între membrii altor biserici. David du Plessis (Mr. Pentecost), un pastor Assemblies of God, a devenit omul de legătură al penticostalismului cu Consiliul Mondial al Bisericilor și cu conducerea Bisericii Romano-Catolice. A luat ființă oficial și în mod organizat așa-numita mișcare harismatică, din care o parte a ieșit din Bisericile de origine și a format biserici libere. Sub influența Bisericilor din care proveniseră, harismaticii au renunțat curând la botezul spiritual penticostal, deși au păstrat credința în darurile Duhului Sfânt . Apoi s-au transformat în „al patrulea val” , care accepta semnele și minunile, fără să le caute, slăbind spiritual. Bisericile penticostale au început și ele să renunțe la botezul glosolalic și a slăbit lucrarea harismelor.

VIII. SPIRITUALITATEA NEOHARISMATICĂ

În consecință, creștinismul minunilor și-a mutat centrul de greutate în Asia, Africa și America Latină. Cea mai mare biserică locală din lume, Yoido Full Gospel se află la Seul în Coreea de Sud, fiind fondată de pastorul corean Yonggi Cho, care în iulie 1996 a organizat o mare evanghelizare și la București. Deși Bisericile din Coreea de Sud și Indonezia se denumesc penticostale, ele au un specific influențat de religiile precedente ale membrilor lor (de ex. În Coreea de sud – budismul) și de tradiția culturală. De aceea unii teologi le denumesc neoharismatice.

Numele respectiv este mai potrivit pentru așa-numitele biserici independente africane, în care lucrarea semnelor și minunilor se împletește foarte specific cu tradiții spirituale locale. În America Latină există biserici clar penticostale, însă care se denumesc, pur și simplu, evanghelice, mai ales în Argentina. În Brazilia există și biserici care în mod cert nu sunt evanghelice și ar putea fi denumite neoharismatice. De pildă, Biserica Universală din mișcarea de convergență, care preia elemente de cult catolice și ortodoxe și se răspândește în marile orașe din România. Bisericile penticostale etnice din SUA sunt socotite și ele de unii cercetători ca fiind neoharismatice.

IX. TEME TEOLOGICE

O problemă actuală care, de fapt datează de la sfârșitul sec. XIX este „Evanghelia sănătății și prosperității”, criticată în Occidentul bogat, dar de mare succes în rândul săracilor din restul lumii. Derek Prince (1915-2003), un exponent ilustru al acestui curent, declara în mod acceptabil:

Trebuie să ne ajustăm gândirea noastră față de ceea ce înseamnă prosperitate. Ea (prosperitatea) nu înseamnă o viață ușoară și belșug de bani, fără nicio problemă. Ea este împlinirea cu succes a obiectivelor lui Dumnezeu (de către noi) în fața unei intense opoziții.

Altă problemă care a provocat multe discuții este războiul spiritual – exorcismul sau slujba de eliberare. Penticostalii români au practicat dintotdeauna exorcismul, cum mărturisea, de pildă, Pavel Riviș Tipei3. Slujba de eliberare a luat, însă, forme radicale. De pildă, în Italia, la Jubileul Creștin din anul 2000 s-a încercat exorcizarea celor șapte coline ale Romei pentru a le curăța de duhurile păgânismului antic. Cultul Penticostal din România a criticat aspru această „slujbă de eliberare”.

O problemă actuală este cea a instaurării Împărăției lui Dumnezeu în glorie, adică problema Parusiei (A Doua Venire a Domnului Isus Hristos). Împlinirea Sărbătorii Corturilor (Succot) în viitor, prin instaurarea Împărăției, a fost redescoperită de mișcarea „ploii târzii ” din 1948. În prezent, mii de penticostali se adună anual la Ierusalim ca să sărbătorească împreună cu evreii sărbătoarea care a rămas încă neîmplinită, fiindcă Paștele și Cincizecimea s-au împlinit.

Apariția mișcării mesianice (creștine) în cadrul iudaismului (un exemplu al mișcării de convergență) a dus la doctrina despre un sfârșit necataclismic al istoriei, când întregul Israel se va întoarce la Dumnezeu (postmilenism). Teologia publică se orientează și ea într-o direcție necataclismică. În momentul actual se profilează, însă, urgii apocaliptice.

Altă temă teologică este cea a discipolatului sau uceniciei, ca un aspect al doctrinei restauraționismului, ceea ce a dus la mișcarea de pastorație în cadrul penticostal și harismatic din SUA (1974-1986). S-a elaborat doctrina legământului prin care viața bisericească avea ca model familia. Mișcarea respectivă a fost însă prea rigidă și cei cinci lideri s-au despărțit.

Mișcarea penticostală este extrem de variată. Interpretarea și practicarea botezului spiritual și a harismelor este tema ei
identitară. Spiritual itatea penticostală mai include și problemele cu care s-au confruntat reformatorii: clericalismul, sacramentalizarea actelor de cult, formalismul, dogmatismul și secularizarea. Problemele sunt diferite, iar rezolvarea lor poate avea loc printr-o nouă „ploaie târzie”. Dumnezeu a promis: „Iată, voi face ceva nou, și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustie și râuri în locuri secetoase” (Isaia 43:19).

Note:
1 Christian Initiation and Baptism in the Holy Spirit, Colgeville, Minnesota: Liturgical, 1991.
2 The Latter Rain Covenant and Pentecostal Power – 1910
3 V. Andreiescu, Istoria penticostalismului românesc, vol. 1, p. 454