Semper reformanda, Înnoirea continuă a Bisericii

Deși mișcarea penticostală a fost criticată pentru deschiderea față de manifestările supranaturale – considerate de critici subiective
și riscante, trebuie subliniat faptul că această deschidere a fost mijlocită nu de preocuparea pentru experiențe neobișnuite, ci tocmai de apropierea de Scriptură. Așa s-a ajuns la botezul cu Duhul Sfânt de la începutul anului 1900, la Topeka, pornind de la studiul cărții Faptelor Apostolilor. I-a făcut pe studenții unei școli biblice să petreacă un timp însemnat în rugăciune, asemenea apostolilor la Cincizecime.

La rădăcina mișcării penticostale stă dorința de restaurare a creștinismului biblic, aceasta realizându-se prin experimentarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt și ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Din această perspectivă, Reforma a fost doar un început al recuperării adevărurilor și practicilor care au caracterizat Biserica Primară. Este un fapt bine cunoscut acela că reformatori i au făcut pași importanți în înnoirea creștinismului, dar nu suficienți. De fapt, unul dintre slujitorii Bisericii Reformate din Olanda, Jodicus van Lodenstein, scria în 1674, la peste 150 de ani de la Reformă, că biserica trebuie să fie în permanență într-o stare de reformă: semper reformanda. A fost minunat că biserica a reușit de-a lungul anilor dificili ai Reformei să își reconsidere doctrina, formele de închinare și mai ales structurile de guvernare. Ceea ce spunea însă autorul olandez era că biserica trebuie să fie în permanență într-o atitudine de reformă, având în vedere că „aspectul religios care are nevoie de reformă continuă este inima omenească.” Practic, nu inovația era scopul, nici măcar o transformare a doctrinei sau a structurilor, ci restaurarea privea trăirea și practica Bisericii Primare.

Dorința de revenire la practica Bisericii Primare a obligat cercetătorii onești ai Scripturii să acorde o mai mare atenție la dimensiunea supranaturală a slujirii, dimensiune care fusese în mare parte pierdută în vremea de apostazie a bisericii. Formalismul, ritualismul și preocuparea de putere, cuplate cu o focalizare excesivă pe dezbateri teologice uneori sterile, toate acestea au îndepărtat biserica de practica apostolică. Orice cercetător atent al bisericii din primul veac nu poate să nu observe că succesul misiunii trebuie atribuit dependenței credincioșilor de Duhul Sfânt.

Aceasta este geneza mișcării penticostale: dorința după sfințire (mișcarea holiness) și împuternicire pentru misiune. Dacă primii reformatori s-au dedicat restaurării doctrinei biblice, iar pietiștii au mers mai departe spre o reformă a trăirii evlavioase biblice, în cele din urmă penticostalii au accentuat nevoia de restaurare a practicilor și a puterii prin care Duhul Sfânt împuternicește Biserica.

Spiritualitatea penticostală a marcat revenirea la o trăire practică a crezului că întreaga Scriptură este insuflată de Dumnezeu și trebuie să aibă relevanță în prezent, astfel acceptând că tot ceea ce Dumnezeu a dat Biserici i Primare este disponibil și în vremea din urmă. La temelia crezului penticostal stau următoarele elemente:

• justificarea prin credința în Isus Hristos – a cărei restaurare a avut loc în prima parte a Reformei;
• sfințirea credinciosului, ca o lucrare distinctă și ulterioară a harului – aceasta fiind o componentă izvorâtă din mișcările de sfințire de la sfârșitul secolului al XIX-lea;
• vindecarea bolnavilor, un element inclus în lucrarea de ispășire de la cruce;
• a doua revenire premilenară a lui Hristos;
• botezul în Duhul Sfânt.

Când vine vorba de practicile penticostale, acestea țin de interpretarea și aplicarea literală a Bibliei oriunde acest lucru este posibil, perspectiva escatologică a iminentei reveniri lui Hristos, zelul misionar și însușirea adevărurilor biblice într-o manieră afectivă, pasională, prezente mai ales în contextul închinării, rugăciunii și al manifestării darurilor duhovnicești.

Ceea ce i-a contrariat pe mulți critici ai mișcării penticostale a fost dorința de a urma îndemnul lui Pavel: „toți să vorbiți în alte limbi, dar mai ales să prorociți”. În practică, aceste două daruri au fost cele mai proeminente în cadrul mișcării penticostale. Chiar dacă utilizarea acestor daruri nu se bazează pe puterea intelectului nostru și pe abilitățile omenești de comunicare, mărturia bisericii penticostalede-a lungul vremii este în armonie cu ceea ce spune Apostolul Pavel. Noi „cunoaștem în parte”, însă Duhul are acces la
toată înțelepciunea și planul lui Dumnezeu, astfel că rugăciunea prin Duhul ne întărește spiritual, ne face sensibili la vocea Duhului Sfânt și la ceea ce El desfășoară pe tărâmul spiritual și ne pune în acord cu voia lui Dumnezeu.

Toate darurile Duhului sunt necesare pentru a întăr i mărturia bisericii, însă utilizarea lor nu poate fi separată de chemarea de a exercita în egală măsură roada Duhului. Ceea ce a contat enorm în spiritualitatea penticostală sunt tocmai rădăcinile din mișcarea de sfințire, care i-au imprimat un accent puternic pe consacrare și puritate. Întotdeauna vor exista și oameni care în goana după experiențele supranaturale neglijează sfințirea, așa cum s-a întâmplat și în biserica din Corint, singura de altfel despre care
Pavel spune că nu ducea lipsă de niciun dar duhovnicesc. Cert este că mișcarea penticostală a rămas în ansamblul ei preocupată și de sfințire, chiar dacă uneori sfințirea a fost subtil percepută în termenii legalismului.

Este de apreciat dezvoltarea în ultimele decenii și a unei teologii penticostale bine articulate, care vine să explice atât aspectele teologice și practice, cât mai ales cum a fost posibi lă creșterea fără precedent a mișcării penticostale, de la o biserică disprețuită și marginalizată de toate denominațiile creștine la începutul secolului al XX-lea, la o biserică globală vibrantă și în continuă creștere în secolul al XXI-lea.